În 1998, în toată Spania trăiau oficial doar 2.258 de români. Paisprezece ani mai târziu erau aproape 900.000. Între aceste două cifre stă povestea unor oameni care au plecat de acasă fără să știe ce îi așteaptă și care, încet-încet, au făcut dintr-o țară străină un loc al lor.
După 1989, România a trecut prin ani grei. Fabrici închise, salarii care nu ajungeau până la sfârșitul lunii, tineri care nu mai vedeau un viitor. Primii au plecat spre Germania și Franța. Apoi, pe la sfârșitul anilor '90, s-a deschis un alt drum, spre sud. Spania avea o limbă în care românii se regăseau ușor, un soare care semăna cu verile de acasă și, mai ales, nevoie de oameni harnici.
Au venit întâi câțiva, apoi rudele lor, apoi vecinii din sat. Așa s-au născut primele comunități, la Coslada și Arganda del Rey, lângă Madrid, și la Castellón de la Plana. În câțiva ani, în unele cartiere de la Coslada auzeai mai des româna decât spaniola, iar la Castellón românii deveniseră cea mai mare comunitate de străini.
Anul 2002 a schimbat totul. De la 1 ianuarie, românii nu mai aveau nevoie de viză ca să intre în spațiul Schengen, iar câteva săptămâni mai târziu Spania și România semnau un acord care permitea angajarea direct din țară. Mii de femei au plecat atunci la culesul căpșunilor din Huelva, bărbații spre șantierele din Madrid și Valencia. În 2005, când Spania i-a regularizat pe imigranții care munceau fără acte, aproape 96.000 de români au primit, în sfârșit, contracte în regulă. Iar la 1 ianuarie 2007, România intra în Uniunea Europeană. Străinii de ieri deveneau, pe hârtie, cetățeni europeni cu aceleași drepturi.
În 2012, comunitatea a atins cel mai mare număr din istoria ei: 897.203 de români. Aproape unul din șase străini care trăiau în Spania era român.
Apoi a venit criza. Construcțiile s-au oprit, fabricile au concediat, iar românii au fost printre primii loviți. În doar trei luni, la începutul lui 2009, numărul celor rămași fără loc de muncă a crescut de la 44.000 la 71.000. Mulți și-au făcut bagajele: unii s-au întors în România, alții au plecat mai departe, spre Anglia sau Germania. Părea sfârșitul unei povești.
N-a fost. Cercetătorii care i-au urmărit au descoperit ceva ce statisticile nu arătau: mulți dintre cei plecați s-au întors în Spania. Nu pentru că le-ar fi fost mai ușor, ci pentru că aici își lăsaseră copiii la școală, prietenii, vecinii, obiceiurile. Pentru mulți, Spania nu mai era doar locul unde munceau. Devenise locul unde trăiau.
Astăzi, în Spania trăiesc peste 600.000 de cetățeni români, iar numărul real al celor care au rădăcini românești e mult mai mare: statisticile nu îi numără pe cei care au primit cetățenia spaniolă, nici pe copiii născuți aici. Sunt medici și șoferi, antreprenori și îngrijitoare, profesori, bucătari, meșteri de toate felurile. Unii au venit cu o singură valiză; azi au propriile firme și dau de lucru altora.
Comunitatea și-a construit, în acești ani, tot ce face un loc să semene cu acasă. Românii se adună la rugăciune în bisericile lor, ortodoxe, catolice, penticostale, adventiste, baptiste, în sute de comunități ridicate cu munca și darurile oamenilor, adesea în săli închiriate, până când au putut să-și construiască o casă a lor. Copiii învață limba bunicilor chiar în școlile spaniole: Spania a fost prima țară din Europa care a primit cursurile de limbă, cultură și civilizație românească, iar astăzi are cele mai multe grupe din toată diaspora. Iar când România îi cheamă la vot, românii din Spania stau ore întregi la coadă, cum au făcut-o în 2025, când peste 160.000 și-au spus cuvântul în turul al doilea.
Și, între toate acestea, viața de zi cu zi: magazinul din colț unde găsești telemea și zacuscă, brutăria unde pâinea are gustul celei de acasă și unde de Crăciun se face cozonac, frizerul care te întreabă de ai tăi, masa în familie la care se vorbește în două limbi deodată. Sunt locuri mici, dar fără ele Spania n-ar fi fost niciodată casă. Pe RoLink încercăm să le adunăm pe toate, de la brutărie la biserică, pentru ca oricine ajunge azi aici, cu valiza în mână, să găsească mai repede o bucată de acasă.
Acasă, în două locuri
Întreabă un român din Spania unde e acasă și s-ar putea să stea puțin pe gânduri. Acasă e satul unde s-a născut, părinții care așteaptă la poartă, drumul lung spre România de fiecare vară. Dar acasă e și aici: apartamentul cumpărat cu ani de muncă, colegii care i-au devenit prieteni, copiii care visează în spaniolă și îi răspund bunicii în română.
Românii din Spania au dus în același bagaj munca, demnitatea și dorul, și n-au lăsat niciuna în urmă. Au venit ca străini și au rămas ca vecini pe care te poți baza. Au păstrat de unde au plecat și au făcut mai frumos locul în care au ajuns. De aceea, când îi întrebi, tot mai mulți îți răspund fără să ezite, cu România în suflet:
Spania e casa mea.
Surse: INE (Padrón, Censo Anual de Población, Estadística Continua de Población), BOE-A-2002-23465, CIDOB (Adriana Șuiu, 2019), Institutul Limbii Române, Biroul Electoral Central.